Iv. Paradoxul Erotic: O Reabilitare A UrăTului / 2

Iv. Paradoxul Erotic: O Reabilitare A UrăTului / 2
// Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art

frumusetea_si_instinctul_sexual

(…)

În a sa Metafizică a dragostei, Etienne Rey, combinând pe Schopenhauer şi Stendhal, confirmă analiza penetrantă a romancierului: „Dacă există uneori o coinci-denţă între Frumuseţe şi Dorinţă, ele nu urmează totuşi aceeaşi cale. Frumuseţea, în măsura în care se apropie de perfecţiune, ucide dorinţa şi îndepărtează dragostea; aceasta fiindcă nu păstrează atunci decât caracterul ei pur estetic, şi fiindcă se îndepărtează cu totul de ţelurile naturii“.
„Trebuie să alegem între a iubi femeile şi a le cunoaş-te“, a spus Chamfort, uitând, în ziua când a conceput acest aforism, ce admiraţie îi trezea sensul psihologic profund pe care vechii evrei îl dădeau expresiei „a cunoaşte o femeie“ – ca şi cum nu putea fi cunoscută cu adevărat în alt fel; poate era mai corect să ne lase să alegem între a iubi femeile (ca îndrăgostiţi) sau a le judeca (în calitate de artişti).
Balzac, care a cunoscut totul şi a spus aproape totul, care a ştiut să adune în opera sa tot atâta imaginaţie tumul-toasă câtă observaţie sagace, tot atâtea prejudecăţi burgheze câte inovaţii artistice, nu putea să nu pună în relief această realitate paradoxală. N-a făcut-o în a sa Fiziologie a căăsătoriei, temându-se, desigur, să nu-l repete pe Stehndhal (Despre dragoste). Dar a făcut-o într-una dintre numeroasele dizertaţii presărate, ca în aproape toate romanele sale, în Căutarea absolutului. Iată pagina care confirmă această afirmaţie.
„Gloria femeii nu stă în a face adorat ceea ce pare să fie la ea un defect? Să uiţi că o şchioapă nu poate călca drept (lipseşte ceva)
Astfel, această dilemă – dragoste sau frumuseţe – se impune în mod categoric unui observator perspicace. Ea se impune chiar, cu atât mai paradoxal, dacă iden-tificăm, cum o face Stendhal, frumuseţea şi dragostea, simultan, cu plăcerea pur şi simplu. „Dacă intensitatea emoţiilor provocate de el ar trebui să decidă poziţia rezervată geniului, spune Max Nordau, ar trebui ca bărbatul să-şi aşeze iubita, sau femeia iubitul, deasupra oricărui geniu produs până acum de umanitate“.
Am văzut mai sus o demonstraţie prin reducere la absurd, a cărei formă negativă îi impresionează mai ales pe logicieni. Artiştii ne vor oferi nişte fapte mai concrete. Nu-i lipsit de interes de a consulta în această problemă un mare pictor familiarizat cu toate formele frumuseţii fizice şi morale: el trebuie în mod necesar să fi sesizat acest fenomen, oricât de slab psiholog ar fi. Aşa ne apare Delacroix în Jurnalul său. „După ideile curente, scrie el, pasiunea noastră ar fi cu atât mai vie cu cât iubita ar semăna mai mult cu Niobe sau cu Venus; dar întâlnim femei care arată astfel, dar pe care nu suntem deloc inspiraţi să le iubim“. Cum se explică această enigmă? „Să credem că impulsul care ne face să iubim o femeie care ne place nu acţionează deloc atunci când admirăm frumosul în artă?“ Dar Delacroix, surprins el însuşi de ciudătenia situaţiei, care contravine ideilor curente, nu se opreşte la această distincţie fecundă şi pe care am fi dorit să o aprofundeze. El ia în discuţie, pur şi simplu, un caz tipic. „Te poţi îndrăgosti de femeia aceea, care nu mai e tânără, nici frumoasă, nici plină de prospeţime. Ce sentiment neobişnuit! Dincolo de toate astea se află întotdeauna posesiunea; dar posesiunea a ce, la o emeie care nu-i frumoasă? A corpului, care nu are nimic deosebit de plăcut? Căci dacă ar fi să-i iubeşti spiritul, te-ai putea bucura de el la fel de mult fără să posezi acest corp neatrăgător; iar alături sunt mii de femei frumoase care nu vă procură nici o încântare“.
Din păcate, Delacroix se dovedeşte un psiholog inferior pictorului ca putere de pătrundere. După el, „curiozitatea, iluzia de a pătrunde mai adânc în sufletul celuilalt, anumite însuşiri plăcute“ ar fi singurele motivaţii (adevărate, zicem noi, dar prea slabe şi banale) pe care le distinge el în spatele aceste preferinţe foarte pronunţate, foarte reale, şi (poate în mai mare măsură) multe femei pentru unii bărbaţi urâţi şi moralmente nesemnificativi sau chiar evident inferiori în toate privinţele, în afară de una: farmecul.
Dar de ce această cristalizare sau această iluzionare se produc în anumite cazuri precise şi numai în acele cazuri? care e motivaţia profundă care ne face uneori – în condiţii perfect egale dealtfel în rest, cum ar spune un fizician – să preferăm urâţenia şi să desconsiderăm frumuseţea când e în joc dragostea şi ea nu se armonizează cu frumosul? Iată ceva ce nici psihologul nici artistul nu ne pot explica.

Poate vom fi mai norocoşi dacă ne adresăm filozofilor. Dacă faptului bine stabilit că urâţenia e iubită trebuie să-i corespundă un drept la urâţenie, filozofilor le revine sarcina se a fundamenta acest drept pe baze raţionale.
Platon însuşi nu e întotdeauna idealistul absolut despre care ne-am obişnuit sî vorbim. În Banchetul, el pune pe seama lui Aristofan un mit neobişnuit, a cărui vervă comică l-ar fi putut umple de invidie pe Habelais. Bărbaţii şi femeile, spune această legendă, erau odinioară reuniţi în cupluri formând o singură fiinţă, hibrid monstruos din două trupuri lipite prin burtă, prevăzute cu două feţe, patru picioare şi patru mâini. Pentru a-i pedepsi pe aceşti monştri care participaseră la o revoltă temerară a Titanilor, Zeus îl puse pe Apolo să-i despice în două. După ce operaţia a avut loc, zeus suprem a cusut cum a putut epidermele zdrenţuite, dar, cum chirurgia divină a folosit procedee foarte primitive, mai putem regăsi şi astăzi urmele suturilor în ridurile abdomenelor noastre, ne asigură comicul, care se gândea, poate, ironic, la exagerările anatomice ale sculptorilor contemporani. Astăzi, fiecare dintre noi reproduce una din jumătăţile unui cuplu care, la origine, era indivizibil.
Iar după această legendă, impulsurile dragostei nu sunt decât încercările pasionate pe care le face fiecare individ, acum incomplet, de a-şi regăsi jumătatea cu care era cândva unit; el nu e satisfăcut decât atunci când a întâlnit-o pe aceea anume. Iată motivul pentru care nimeni nu se potriveşte cu oricine, nici măcar cei foarte frumoşi cu cele foarte frumoase. Simpatiile nostre elective sunt foarte părtinitoare parţiale şi în aparenţă nemotivate, asta pentru că, înainte de a căuta frumuseţea, fiecare caută frumuseţea lui, adică fiinţa predestinată care se potriveşte cel mai bine cu el, „ nu pentru a-i semăna, ci efectiv pentru a-l completa. (…)

fragment din lucrarea Frumusețea și instinctul sexual, Charles Lalo, traducerea de Eugen Pârvulescu, Editura Excelsior Art, 2001

https://corinavictoriasein.wordpress.com/2016/09/06/iv-paradoxul-erotic-o-reabilitare-a-uratului-2

Editors Notes:

I would remind you that this blog is produced free for the public good and you are welcome to republish or re-use this article or any other material freely anywhere without requesting further permission.

News & Views welcome always published as long as NO bad language or is not related to subject matter.

To keep online information secure, experts recommend keeping your social media accounts private, changing your passwords often, and never answering unsolicited emails or phone calls asking for your personal information. Need help and guidance visit https://acepchelp.wordpress.com and leave a comment or send a private message on Telegram @Aceone31

Ace News Services Site Links Listed Here:

AceTweet This News

Advertisements